Un “buna” rostit sfios si o privire familiara. Era el, el cel vechi, el cel pierdut pe undeva prin tumultul vietii, uitat de mult de mine cea “nerecunoscatoare” (sunt sigura ca probabil asa m-a numit la un moment dat). Cel care acum ma gasise intamplator a zis el, dar parca prea era la intamplare.
M-am bucurat totusi. L-am luat in brate. M-a lovit parfumul lui si parca deodata mi-am adus aminte de trecut. Cand ma tinea in brate cu orele si veneam acasa imbibata in mirosul lui dulceag, dar grav in acelasi timp. Mi-a zis ca ii pare bine sa ma vada si ca nu ma tine prea mult de vorba. A disparut, la fel de repede cum a venit. M-a pus pe ganduri. “Cum de uitasem total de el, de noi?”. Si parca deodata m-a luat dorul.
E interesant sa ai doar 20 de ani. Asta e varsta la care intalnesti cei mai multi oameni. Fiecare om cunoscut reprezinta pentru mine o noua poveste in cartea aia mare si stufoasa pe care o s-o inchid la final de viata. Fiecare ma schimba, ma dezvolta, fiecare participa cumva, constient sau nu, la persoana mea din prezent. Si ei au, la randul lor o poveste, pe care o impartasesc cu mine, cand parca reusesc sa trag putin cu ochiul in cartea lor aia mare si stufoasa pe care o vor inchide la sfarsit de viata. Poate chiar, cine stie, le devin si eu o parte din carte. Unii oameni totusi, indiferent de numarul de ore petrecute impreuna, unii oameni ma marcheaza; imi pun un post-it roz fosforescent pe undeva printre capitole.
“De tinut minte” –scrie pe biletel.
“De scos la o cafea, candva, cand ai timp.”
“De sunat cand nu ai somn.”
“De discutat vise si idealuri.”
El era unul din post-ituri. O lista enorm de lunga de hobbyuri si skill-uri, o lista si mai lunga de idei, de ce ar putea face, de ce ar putea schimba. Un om hotarat, un om cu vise mari. “Motivational, educational si pasional.” scria pe biletel.
Ma uit repede inapoi. Nu mai era.
Oare nu voia sa ma vada? Dar el e cel care venise. Oare trebuia sa il fi sunat? Dar nu avusesem timp. Oare am fost prea ignoranta, pana acum?
Daca i-as deschide oare cartea, ce as gasi scris pe post-itul de deasupra numelui meu? “Visatoare, mereu vesela, iubitoare”. –acel “iubitoare” taiat la cateva luni dupa si inlocuit cu “nerecunoscatoare”.
Mereu mi-a fost teama ca as putea face pe cineva sa ma creada “nerecunoscatoare”. Dar cum as putea sa te fac sa intelegi? Uite, iti zic acum.
A fost un simplu val, m-a impins in directia opusa tie. Nu pentru ca eu l-am chemat, nu pentru ca nu te mai doream, ci doar pentru ca asa a fost curentul. Iar acum, in partea opusa a marii inca am biletelul roz-fosforescent, inca am cartea dupa mine, cu tot cu povestioara aia mica si draguta, a noastra. Inca mai stiu ce a fost, desi poate, tu crezi ca am uitat. Iti stiu toate calitatile si te respect la fel de tare, in continuare. Doar ca acum eu sunt pe un mal si tu esti pe altul. Poate, candva, vreodata intr-un final de iulie, ne va reuni curentul.
Asta e unul din lucrurile frumoase la 20 de ani. Oriunde te-ai duce, pe oricine ai cunoaste si indiferent de cate ori ti s-a frant inima, mereu vine alt curent, si mai puternic, gata sa te ia pe sus. E varsta dramelor, e sezonul curentilor. Si am atatea locuri in care mai trebuie sa ajung, atatea povesti noi de auzit, atatea pagini de scris si de adaugat la carte, incat nu prea am timp sa stau pe acelasi mal. Nu e vremea, si nici sezonul. Nu-mi permite tineretea.
Cat despre tine, suflet frumos, mi-as dori sa putem lua cate o cafea, o data la doua sau trei sau patru luni. Fara reprosuri, fara obligatii si asteptari. Doar tu, tu cel neodihnit, tu cel smuls din tumultul vietii. Tu cel care ma va umple cu povesti, la fel cum si eu iti voi povesti tie, de mine. Doua valuri puternice si la fel de inalte si un curent care, cine stie unde ne va trimite la urmatoarea briza.
Ar trebui sa fii mai mult decat un post-it, aruncat la nimereala “candva intr-o vara”. Ar trebui sa fii constant acolo, printre pagini, de cate ori ne-am intersectat si cafelele. Pentru ca o cafea cu tine e ca un val. Tanara si plina de emotii.
