sâmbătă, 26 decembrie 2015

Unde vom dormi in șase luni?





Hai sa stabilim de acum unde vom dormi in 6 luni si ce priveliste vom avea de la balcon. 
Sa iti iei deja concediu, sa rezerv deja bilete.

Sa fim din nou turisti. Fara harti, fara program. 

Tu un romantic, eu o nebuna.

Sa fugim iar dupa trenuri, sa intram pe gratis la muzeu. Sa-ti spun despre Van Gogh, sa te miri ca n-am vazut StarWars. Si celelalte 99 filme preferate ale tale.



 Sa imi explici politica tarii tale, sa iti povestesc istoria alei mele. 
Sa imi spui de ai tai, chiar daca te doare. Sa iti spun de ai mei, chiar daca ma doare, la fel de tare.
Sa imi spui ca sunt frumoasa, sa-ti zambesc un "te ador".
Sa te vad cand deschid ochii, sa te mai privesc cum dormi.

Sa te vad de fapt, macar o data, chiar si peste 6 luni. 
Hai sa stabilim de acum, mai vorbim in 6 luni?
Sa iti iei deja concediu, sa rezerv deja bilete.
Are rost sa intreb? Ma mai placi in 6 luni?

Are rost sa sper, zi dupa zi, ca o sa te mai vad vreodata, am tupeu sa intreb de vacanta sau o par...putin... disperata? 
Nu te mai intreb.

Nu mai vreau.

Nu mai sper.
Decat putin, putin de tot, ca poate ma intrebi tu.

"Unde vom dormi in 6 luni?"

sau macar

"Te voi mai vedea vreodata?"

duminică, 6 decembrie 2015

Criza de la 19 ani

De ce la 19 ani imi dictati sa fiu adult? Sa imi aleg cariera, sa merg la facultate, sa incep munca. Sa sfarsesc copilaria. De ce ma grabiti, de ce ganditi cu 10 pasi inainte, de ce nu luati o pauza? De ce nu luam cu totii o pauza? Sa plecam, sa fugim de orasul gri, sa alergam cat ne tin picioarele, sa strigam, sa ne cautam, sa ne gasim?
Cum se presupune ca ma pot gasi, blocata de 12 ani intr-un sistem educational stupid, care nu ajuta pe nimeni? Cum se presupune ca dupa 4 ani de liceu in care esti fortat sa iei note bune si la aia si la aia si la celelalte doua, si la inca 3, cum presupun ei ca la nici 3 luni dupa ce ai pus sfarsit acelui stres imens, esti gata sa incepi un nou stres, pentru cel putin 4 ani? Si cand scapi si de stresul asta, il incepi pe cel adevarat, acela de 8 ore pe zi la birou, in costum gri si pantofi incomozi.
Dar eu cand?
Mie ce?
Pe mine cum?
   Cum a ajuns societatea sa iti dicteze viata si viteza cu care trece pe langa tine? Si de fapt, cand a ajuns viteza aia atat de ingrozitor de mare?
   Cine sunteti voi, voi implinitilor, voi inteleptilor, sa imi spuneti mie ca din toamna incep sa fiu adult? Poate ca nu vreau. Poate mai am nevoie de o iarna, o primavara si o vara sa colind lumea, marile, oceanele, pana sa decid Eu ca sunt gata sa fiu adult. Imi reduce asta in vreun fel intelectul sau respectul cu care ma privesc alti oameni? Si daca da, de ce? Cand nu iti doresti altceva decat sa descoperi,sa cunosti, sa vezi locuri, culturi, oameni, cum ai putea fi judecat negativ in vreun fel?
   Si cu toate astea, tot o faceti.
   E amuzant cum fiecare coleg al meu de facultate e cu cel putin 2 ani mai in varsta decat mine. De ce asta? Ce au facut cu acei 2 ani? Vera a lucrat intr-un bar in Paris. Anna s-a plimbat prin Miami si New York. Naomi a lucrat cu copii in Thailanda, Luca a vizitat Australia.

  Iar eu...eu am dat Bacul. Si m-am plimbat putin prin Constanta, Predeal...

Si deodata ma trezesc in luna decembrie cu zeci de proiecte de terminat si din ce in ce mai putin timp, si ma panichez, ma blochez, ma sperii, cum s-a ajuns la asta? Eu unde m-am pierdut?
 Unde mi-am pus costumul de baie, harta Barcelonei, pasaportul, biletele? De ce nu sunt pe birou, grabindu-ma pentru ca in 3 ore imi pleaca avionul?
Unde mi-e tineretea?
Unde sunt eu?
fun, sunset, and summer image



La birou, imi fac tema pentru maine.



miercuri, 28 ianuarie 2015

Cand nu stii cum sa o dai

   "Cristina, poti sa vii putin, te rog?"
    Cristina, la mine de ce nu vii, te rog.
    De ce nu ma ajuti tocmai azi? Nu vrei sa iti explic? De ce nu fac aia, sau aia, nu vrei sa ma explic?
 
    M-a intrebat de ea. Evident, o zi-doua nu mai pot functiona cum trebuie. "Ce urat e afara" am raspuns, uitandu-ma pe geam. Uitandu-ma la orice, numai la ochii lui nu. Mi-ar fi vazut inima, as fi fost franta. Au trecut trei ani si inca mi se pune un nod in gat cand cineva dechide subiectul. Trei ani si tot ce pot sa zic e "ce urat e afara". Uneori as vrea sa vorbesc. Vreau,dar nu pot. Simt ca orice as spune de ea  ii va denigra imaginea, o va banaliza, va deveni o simpla poveste. S-ar cobori la nivelul nostru de muritori, de prosti.
   Uneori o urasc pentru asta. Ma urasc pe mine ca nu pot trece de bariera ea-restul. Il urasc pe el ca pune intrebari stupide. In acelasi timp totusi vreau sa ma intrebe. Vreau sa caute, sa ma descoasa. Vreau sa afle.
   Apoi ajung acasa si imi dau seama.
   Imi dau seama ca nu o sa ii spun, ca nu o sa afle.
   Sunt doar o trista cu un zambet fals.