Doua Valuri

Un “buna” rostit sfios si o privire familiara. Era el, el cel vechi, el cel pierdut pe undeva prin tumultul vietii, uitat de mult de mine cea “nerecunoscatoare” (sunt sigura ca probabil asa m-a numit la un moment dat). Cel care acum ma gasise intamplator a zis el, dar parca prea era la intamplare.

M-am bucurat totusi. L-am luat in brate. M-a lovit parfumul lui si parca deodata mi-am adus aminte de trecut. Cand ma tinea in brate cu orele si veneam acasa imbibata in mirosul lui dulceag, dar grav in acelasi timp.  Mi-a zis ca ii pare bine sa ma vada si ca nu ma tine prea mult de vorba. A disparut, la fel de repede cum a venit. M-a pus pe ganduri. “Cum de uitasem total de el, de  noi?”. Si parca deodata m-a luat dorul.

E interesant sa ai doar 20 de ani. Asta e varsta la care intalnesti cei mai multi oameni. Fiecare om cunoscut reprezinta pentru mine o noua poveste in cartea aia mare si stufoasa pe care o s-o inchid la final de viata. Fiecare ma schimba, ma dezvolta, fiecare participa cumva, constient sau nu, la persoana mea din prezent. Si ei au, la randul lor  o poveste, pe care o impartasesc cu mine, cand parca reusesc sa trag putin cu ochiul in cartea lor aia mare si stufoasa pe care o vor inchide la sfarsit de viata. Poate chiar, cine stie, le devin si eu o parte din carte.  Unii oameni totusi, indiferent de numarul de ore petrecute impreuna, unii oameni ma marcheaza; imi pun un post-it roz fosforescent pe undeva printre capitole.

“De tinut minte” –scrie pe biletel.

“De scos la o cafea, candva, cand ai timp.”

“De sunat cand nu ai somn.”

“De discutat vise si idealuri.”

El era unul din post-ituri. O lista enorm de lunga de hobbyuri si skill-uri,  o lista si mai lunga de idei, de ce ar putea face, de ce ar putea schimba. Un om hotarat, un om cu vise mari. “Motivational, educational si pasional.” scria pe biletel.

Ma uit repede inapoi. Nu mai era.

Oare nu voia sa ma vada? Dar el e cel care venise. Oare trebuia sa il fi sunat? Dar nu avusesem timp. Oare am fost prea ignoranta, pana acum?

Daca i-as deschide oare cartea, ce as gasi scris pe post-itul de deasupra numelui meu? “Visatoare, mereu vesela, iubitoare”. –acel “iubitoare” taiat la cateva luni dupa si inlocuit cu “nerecunoscatoare”.

Mereu mi-a fost teama ca as putea face pe cineva sa ma creada “nerecunoscatoare”. Dar cum as putea sa te fac sa intelegi? Uite, iti zic acum.

 A fost un simplu val, m-a impins in directia opusa tie. Nu pentru ca eu l-am chemat, nu pentru ca nu te mai doream, ci doar pentru ca asa a fost curentul. Iar acum, in partea opusa a marii inca am biletelul roz-fosforescent, inca am cartea dupa mine, cu tot cu povestioara aia mica si draguta, a noastra. Inca mai stiu ce a fost, desi poate, tu crezi ca am uitat. Iti stiu toate calitatile si te respect la fel de tare, in continuare. Doar ca acum eu sunt pe un mal si tu esti pe altul. Poate, candva, vreodata intr-un final de iulie, ne va reuni curentul. 

Asta e unul din lucrurile frumoase la 20 de ani. Oriunde te-ai duce, pe oricine ai cunoaste si indiferent de cate ori ti s-a frant inima, mereu vine alt curent, si mai puternic, gata sa te ia pe sus. E varsta dramelor, e sezonul curentilor. Si am atatea locuri in care mai trebuie sa ajung, atatea povesti noi de auzit, atatea pagini de scris si de adaugat la carte, incat nu prea am timp sa stau pe acelasi mal. Nu e vremea, si nici sezonul. Nu-mi permite tineretea.

Cat despre tine, suflet frumos, mi-as dori sa putem lua cate o cafea, o data la doua sau trei sau patru luni. Fara reprosuri, fara obligatii si asteptari. Doar tu, tu cel neodihnit, tu cel smuls din tumultul vietii. Tu cel care ma va  umple cu povesti, la fel cum si eu iti voi povesti tie, de mine. Doua valuri puternice si la fel de inalte si un curent care, cine stie unde ne va trimite la urmatoarea briza.

Ar trebui sa fii mai mult decat un post-it, aruncat la nimereala “candva intr-o vara”. Ar trebui sa fii constant acolo, printre pagini, de cate ori ne-am intersectat si cafelele. Pentru ca o cafea cu tine e ca un val. Tanara si plina de emotii.

Despre Untold, retrospectiv

Ma trezeste azi la ora 12 apelul bunicii mele, care ma chema pana la ea pentru ca “este un fost coleg de facultate al bunicului tau in vizita si vrea sa te cunoasca”.

Vai, sa te sune cineva in timp ce dormi e ingrozitor, dar sa te si puna sa te ridici din pat… Pe dinauntrul meu deja il uram pe respectivul domn.

Mai stau in pat 15-20 de minute, intr-un final ma scol, ma aranjez putin si plec.

Politeturi, imi pare bine sa va cunosc, si mie, cum e la facultate, bine multumesc, etc. urmand si inevitabila intrebare “Cum a fost la Cluj?” Bineinteles, domnul auzise ca nepoata  abia venise de la festivalul Untold si era si el curios cum au petrecut tinerii.

La cati oameni mi-au pus deja intrebarea asta si acum si anul trecut (mai ales rude si/sau batrani), avem deja un raspuns tip. “Minunat, atmosfera superba, o multime de oameni, toti la fel de veseli ca si mine, mancare deliciosa…”

“Nu nu, lasa asta… te intreb pe tine. Cum te-ai SIMTIT acolo? Ce sentimente ai trait?”

Ma uit la el putin surprinsa. Era prima persoana care chiar mi-a interupt acel automatism de raspuns, de fapt singurul care si-a dat seama de automatism si nu i-a convenit. Voia sa afle mai multe. Era clar, domnul ce depasise pragul de 85 voia doar sa afle din gura unui tanar cum ne simtim noi in anul 2016 la adunarile noastre “tineresti”. Oare chiar se distreaza? Oare chiar le place genul asta de petrecere? Oare chiar…sunt fericiti?

“M-am simtit fericita.” i-am raspuns, tare si raspicat. Nu pentru ca voiam sa ii dau peste nas, in niciun caz pentru ca aveam sa ii dovedesc ceva. Ci pur si simplu pentru ca m-a intrebat si i-am raspuns, sincera.

“Fericita? Dar cum? Ce anume te-a facut fericita?”

Am zambit in sinea mea, il intuisem bine.

“Totul, in special cand mergeam la festival in timpul zilei si vedeam pe lumina cat de frumos era. Cate lucruri poti face, de la a-ti lua o inghetata la a te da cu tiroliana, concursuri, jocuri stupide, dar amuzante, totul era amuzant, totul era minunat.  M-am simtit ca intr-un basm, 4 zile de-a randul. Iar faptul ca esti inconjurat de atatea mii de oameni, toti cu exact aceleasi trairi ca si tine, toti fericiti, toti prietenosi, asta e de-a dreptul superb.”

“Nu te supara, dar asta pare mai mult un sentiment de turma…”

Am ras. Nu era prima oara cand auzeam aceste cuvinte. Cum as fi putut eu oare sa ii explic ca nu e vorba de asa ceva? Probabil nu puteam, din moment ce rostise fraza aceea deja era un caz pierdut.

“Nu e vorba de turma, nu din asta consta fericirea. Am fost de atatea ori fericita singura. Dar aici e vorba de un alt tip de fericire, pe care nu ai cum sa il intelegi pana nu il traiesti. De unde cu o zi in urma ma aflam in Bucuresti, in orasul gri in care toate lumea e imbufnata si grabita, vanzatoarele de paine nu imi raspund nici la Buna ziua, nici la multumesc iar in trafic toti scot capul pe geam si injura…cu o zi mai tarziu am ajuns acolo, unde 300 000 de oameni aveau un zambet enorm pe buze, in orice moment al zilei, toti cantau, toti te salutau, barmanii dadeau noroc cu tine, pana si politistii erau simpatici. Parca ieseai din realitate si ajungeai pe cea mai vesela planeta din cosmos. Unde puteai sa faci ce vrei. Iar prietenii tai cei mai buni erau chiar langa tine.

Faptul ca noaptea dansam pe muzica celor mai cunoscuti DJ din lume era dragut, dar nu asta m-a facut cu adevarat fericita. Am mai fost la festivaluri, nu numai in Romania, m-am mai aflat in multimi de 300 000 de oameni. Si totusi, parca e ceva in legatura cu Untold….”

“Mda, nu stiu ce sa zic, in definitiv fiecare om priveste fericirea in felul lui.”

I-am dat dreptate. Chiar asa e. Mie doar imi pare bine ca sunt unul din oamenii care o intalneste mai des decat altii.

“Tu veneai atunci, pe vremuri, cand faceam revelioanele la ASE?” intreaba bunica-mea entuziasmata.

“Da, bineinteles!”

“Nu mai stii ce bine era atunci? Dansam tango si vals toata noaptea, eram asa fericiti!”

“Ei, nu chiar. Hai sa fim sinceri acum, nu eram cu adevarat fericiti.”

Deodata mi s-a strans inima. M-am uitat la bunica, ochii ei erau asa vioi, asa sticlosi, parca isi revazuse toata tineretea intr-o secunda. Dar el…el parea atat de trist.

Oare pe mine cand ma vor intreba nepotii de tineretea mea, sau mai specific, daca m-ar intreba prin absurd de festivalul acesta, cum voi reactiona? Voi fi bunicuta cu ochi sticlosi si un zambet larg pe buze, sau voi fi bunicuta cu “Sincera sa fiu, nu eram cu adevarat fericita…” ?

Am 20 de ani, nu sunt nici batrana nici inteleapta. Insa stiu suficiente despre lumea asta cat sa imi dau seama care sunt momentele ce trebuie pretuite cu adevarat. Niciodata nu am considerat petrecerile ca pe ceva ce mi-ar aduce fericirea. Uneori ma simt chiar mai bine cand ma plimb pe strada si afara miroase a tei. Vorba unei prietene, atunci chiar “imi vine sa merg in maini de fericire”.

Dar tocmai, faptul ca pot pronunta cuvantul “fericire” despre un festival, care pana la urma, tot o petrecere e, asta chiar e ceva ce merita tinut minte.

 Daca as pune laolalta toate noptile din timpul liceului petrecute in Centrul Vechi, ar insemna oare suma lor ceva pentru mine? M-ar atinge, macar putin? Mi-ar mai pasa daca am avut masa in Vintage?

Absolut deloc. Zero.

Ce mi-as aduce aminte, totusi? Poate examenul de admitere la facultate si cum am plans cu tata pe trotuar cand am aflat ca am intrat, si ca ma mut in Olanda. Poate cum stateam in piscina noaptea, in timp ce ploua, cu prietenele mele, dar ne simteam genial. Poate cum stateam de vorba pana la rasarit, pe malul marii, poate cum ne tineam in brate pe iarba, poate cum ne luam la intrecere de fiecare data cand trebuia sa ajungem la etajul 3, poate cum am petrecut 4 zile de poveste, vara de vara, la Cluj.

Daca m-ar intreba nepotii, peste 60 de ani?

As fi bunicuta cu ochi sticlosi si zambetul pe buze si as zice

“Da, am fost cu adevarat fericita.”