Ma trezeste azi la ora 12 apelul bunicii mele, care ma chema
pana la ea pentru ca “este un fost coleg de facultate al bunicului tau in
vizita si vrea sa te cunoasca”.
Vai, sa te sune cineva in timp ce dormi e ingrozitor, dar sa
te si puna sa te ridici din pat… Pe dinauntrul meu deja il uram pe respectivul
domn.
Mai stau in pat 15-20 de minute, intr-un final ma scol, ma
aranjez putin si plec.
Politeturi, imi pare bine sa va cunosc, si mie, cum e la
facultate, bine multumesc, etc. urmand si inevitabila intrebare “Cum a fost la
Cluj?” Bineinteles, domnul auzise ca nepoata
abia venise de la festivalul Untold si era si el curios cum au petrecut
tinerii.
La cati oameni mi-au pus deja intrebarea asta si acum si
anul trecut (mai ales rude si/sau batrani), avem deja un raspuns tip. “Minunat,
atmosfera superba, o multime de oameni, toti la fel de veseli ca si mine,
mancare deliciosa…”
“Nu nu, lasa asta… te intreb pe tine. Cum te-ai SIMTIT
acolo? Ce sentimente ai trait?”
Ma uit la el putin surprinsa. Era prima persoana care chiar
mi-a interupt acel automatism de raspuns, de fapt singurul care si-a dat seama
de automatism si nu i-a convenit. Voia sa afle mai multe. Era clar, domnul ce
depasise pragul de 85 voia doar sa afle din gura unui tanar cum ne simtim noi
in anul 2016 la adunarile noastre “tineresti”. Oare chiar se distreaza? Oare chiar
le place genul asta de petrecere? Oare chiar…sunt fericiti?
“M-am simtit fericita.” i-am raspuns, tare si raspicat. Nu pentru
ca voiam sa ii dau peste nas, in niciun caz pentru ca aveam sa ii dovedesc ceva.
Ci pur si simplu pentru ca m-a intrebat si i-am raspuns, sincera.
“Fericita? Dar cum? Ce anume te-a facut fericita?”
Am zambit in sinea mea, il intuisem bine.
“Totul, in special cand mergeam la festival in timpul zilei
si vedeam pe lumina cat de frumos era. Cate lucruri poti face, de la a-ti lua o
inghetata la a te da cu tiroliana, concursuri, jocuri stupide, dar amuzante,
totul era amuzant, totul era minunat. M-am
simtit ca intr-un basm, 4 zile de-a randul. Iar faptul ca esti inconjurat de
atatea mii de oameni, toti cu exact aceleasi trairi ca si tine, toti fericiti,
toti prietenosi, asta e de-a dreptul superb.”
“Nu te supara, dar asta pare mai mult un sentiment de turma…”
Am ras. Nu era prima oara cand auzeam aceste cuvinte. Cum as
fi putut eu oare sa ii explic ca nu e vorba de asa ceva? Probabil nu puteam,
din moment ce rostise fraza aceea deja era un caz pierdut.
“Nu e vorba de turma, nu din asta consta fericirea. Am fost
de atatea ori fericita singura. Dar aici e vorba de un alt tip de fericire, pe
care nu ai cum sa il intelegi pana nu il traiesti. De unde cu o zi in urma ma
aflam in Bucuresti, in orasul gri in care toate lumea e imbufnata si grabita,
vanzatoarele de paine nu imi raspund nici la Buna ziua, nici la multumesc iar
in trafic toti scot capul pe geam si injura…cu o zi mai tarziu am ajuns acolo,
unde 300 000 de oameni aveau un zambet enorm pe buze, in orice moment al zilei,
toti cantau, toti te salutau, barmanii dadeau noroc cu tine, pana si politistii
erau simpatici. Parca ieseai din realitate si ajungeai pe cea mai vesela planeta din cosmos. Unde puteai sa faci ce vrei. Iar prietenii tai cei mai buni erau chiar langa tine.
Faptul ca noaptea dansam pe muzica celor mai cunoscuti DJ
din lume era dragut, dar nu asta m-a facut cu adevarat fericita. Am mai fost la
festivaluri, nu numai in Romania, m-am mai aflat in multimi de 300 000 de
oameni. Si totusi, parca e ceva in legatura cu Untold….”
“Mda, nu stiu ce sa zic, in definitiv fiecare om priveste
fericirea in felul lui.”
I-am dat dreptate. Chiar asa e. Mie doar imi pare bine ca
sunt unul din oamenii care o intalneste mai des decat altii.
“Tu veneai atunci, pe vremuri, cand faceam revelioanele la
ASE?” intreaba bunica-mea entuziasmata.
“Da, bineinteles!”
“Nu mai stii ce bine era atunci? Dansam tango si vals toata
noaptea, eram asa fericiti!”
“Ei, nu chiar. Hai sa fim sinceri acum, nu eram cu adevarat
fericiti.”
Deodata mi s-a strans inima. M-am uitat la bunica, ochii ei
erau asa vioi, asa sticlosi, parca isi revazuse toata tineretea intr-o secunda.
Dar el…el parea atat de trist.
Oare pe mine cand ma vor intreba nepotii de tineretea mea,
sau mai specific, daca m-ar intreba prin absurd de festivalul acesta, cum voi
reactiona? Voi fi bunicuta cu ochi sticlosi si un zambet larg pe buze, sau voi
fi bunicuta cu “Sincera sa fiu, nu eram cu adevarat fericita…” ?
Am 20 de ani, nu sunt nici batrana nici inteleapta. Insa stiu
suficiente despre lumea asta cat sa imi dau seama care sunt momentele ce
trebuie pretuite cu adevarat. Niciodata nu am considerat petrecerile ca pe ceva
ce mi-ar aduce fericirea. Uneori ma simt chiar mai bine cand ma plimb pe strada
si afara miroase a tei. Vorba unei prietene, atunci chiar “imi vine sa merg in
maini de fericire”.
Dar tocmai, faptul ca pot pronunta cuvantul “fericire”
despre un festival, care pana la urma, tot o petrecere e, asta chiar e ceva ce merita
tinut minte.
Daca as pune laolalta
toate noptile din timpul liceului petrecute in Centrul Vechi, ar insemna oare
suma lor ceva pentru mine? M-ar atinge, macar putin? Mi-ar mai pasa daca am
avut masa in Vintage?
Absolut deloc. Zero.
Ce mi-as aduce aminte, totusi? Poate examenul de admitere la
facultate si cum am plans cu tata pe trotuar cand am aflat ca am intrat, si ca
ma mut in Olanda. Poate cum stateam in piscina noaptea, in timp ce ploua, cu
prietenele mele, dar ne simteam genial. Poate cum stateam de vorba pana la
rasarit, pe malul marii, poate cum ne tineam in brate pe iarba, poate cum ne
luam la intrecere de fiecare data cand trebuia sa ajungem la etajul 3, poate
cum am petrecut 4 zile de poveste, vara de vara, la Cluj.
Daca m-ar intreba nepotii, peste 60 de ani?
As fi bunicuta cu ochi sticlosi si zambetul pe buze si as
zice
“Da, am fost cu adevarat fericita.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu