Sinucigașa din tren

   Nu multe persoane sunt capabile de o iubire absoluta. De o iubire extenuanta, care iti ia toate fortele si toata personalitatea, care te face sa vrei sa traiesti doar pentru cel de langa tine. De altfel, nici nu ar trebui sa fie, intrucat lumea vede asta ca pe un lucru bolnav. Ea totusi, era.
   Am intalnit-o in august, in tren, in drum spre mare.
   Fara sa stiu ca e cineva in toaleta, am deschis usa (nu era incuiata) si am dat peste ea. O fata blonda si frumoasa, dar se vedea de la o posta ca nu a mai dormit de 3 zile si a plans recent. Avea parul ciufulit, cearcane imense, rimelul scurs si o privire fixa. Tragea dintr-un joint si toata incaperea era imbacsita de miros de iarba si tutun. Am tusit si probabil abia atunci si-a dat seama ca sunt acolo. A ridicat ochii si s-a uitat fix la mine, parca hipnotizandu-ma. Nu eram in stare sa mai scot nicio vorba
pentru ca, in momentul in care s-a uitat la mine, am simtit atatea lucruri amestecate, de parca imi transmitea printr-o privire toata starea ei din ultimele zile.

-Vrei un fum?
Au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus.

   Nu stiu ce m-a impins sa zic "da" si sa vin langa ea cu atata siguranta; la cum arata ar fi putut fi foarte bine si o criminala in serie, dar simteam ca nu are pe nimeni...ca pur si simplu vrea pe cineva cu care sa vorbeasca - i se citea asta in ochi.

-Mi-a spus ca nu ma mai iubeste.
     A rostit, la nici 2 minute de cand intrasem.

M-am uitat la ea si mi-am dat seama ca nu are rost sa o intreb ce, cum, cand, unde, ci trebuia sa continui dialogul ca si cum stiam deja povestea. Nu parea sa fie in stare de alte explicatii.

  -Si crezi ca e definitiv? Nu va mai impacati?
  -Nu. Nu si dupa ce am facut... Dar ieri...ieri a fost ultima oara cand o sa ma mai vada vreodata. Poate asa o sa ii para si lui rau.
  -De ce ultima oara? Unde te duci? o intrebam, incercand sa par cat mai calma, pentru a nu-i da motive sa opreasca discutia cu mine.
 -Ma duc, azi ma duc. Jur ca nu ma mai intorc, azi o sa fie diferit. Azi o sa am curaj.
 Mi se facuse pielea de gaina si incepusem sa tremur, oare chiar vorbea despre ce credeam eu?

-Curaj sa ce?
-Curaj sa opresc...sa opresc durerea, sa opresc totul. Nu pot fara el, intelegi? Trebuie sa ma opresc..
-Nu trebuie sa faci asta, vino cu mine! deja ridicasem tonul. O sa iti fac cunostinta cu prietenii mei, o sa vorbesti cu noi, o sa te ajutam...
-TACI!! A tipat la mine ridicandu-se in picioare. Te rog, pleaca, a fost o greseala...

 Ma uitam la ea speriata, parca se transformase, fata i se inrosise, venele gatului se umflasera, iar ochii aceia...in ochi parca avusese loc o explozie, care a ravasit-o complet si i-a intors pana si stomacul pe dos. A vomitat, langa mine, punand sfarsit tipetelor.
"Pleaca..." a mai soptit o data si atunci am iesit imediat.

  Mergeam prin vagon cu capul vajaindu-mi, nu stiam incotro merg, uitasem si ce loc aveam, parca eram in transa. Tin minte doar ca ma uitam la oameni. Ma uitam la oamenii din stanga si din dreapta, oameni fericiti care mergeau la mare, oameni care habar nu aveau ca e o sinucigasa la bord. Mi-ar fi venit sa tip, sa spun ceva, orice, dar parca si gatul imi era tintuit in pioneze, nu imi gaseam glasul. Cand in sfarsit am reusit sa ma asez le-am zis prietenilor de ea, cu vocea ragusita si tremurata, cu privirea pierduta. Nimeni nu intelegea si le-am spus sa o asteptam sa intre din nou in vagon si o sa vada, o sa vada ce se intampla.
  Nu a mai intrat. Era de asteptat, o speriasem. Nu am mai vazut-o niciodata de atunci. Cat am stat la mare mereu ma uitam dupa ea, mai ales cand intram in apa, nu stiu de ce aveam impresia ca o sa o vad plutind undeva in larg.
   Am avut cosmaruri vreo 3 luni de zile si inca imi mai aduc aminte de ea uneori, cand vad inimi frante. De fapt, inimi doar putin crapate. Oameni care sunt tristi cand nu primesc mesajul de "buna dimineata", oameni care nu stiu ce inseamna iubirea absoluta si cum e sa o pierzi, oameni care nu au vazut o sinucigasa din dragoste, oameni care nu au cunoscut-o...
 Of, prostuto, de ce ai facut asta? Tu nu stii oare ca doar vazandu-te, mi-ai frant si mie inima?

1 Mai- Salvarea

     Stralucirea soarelui din ultimele zile mi-a invadat si mintea, si trupul si sufletul. M-a invaluit in lumina si m-a ridicat asa sus, mai sus de scoala, de teme, de profesori, mai sus de parinti si familie, undeva intr-o lume a visurilor, a verii, a marii. Pot sa aud deja valurile, sa simt nisipul sub talpile goale, sa respir sarea, sa ating marea.
     Vreau sa ma intorc la prietenii mei de asta-vara, la luna si soarele de deasupra apei- acea luna pe care o vezi altfel dupa trei pahare de bautura si acel soare care iti spune "e timpul sa mergi acasa". De pe plaja arata atat de diferit...
     Vreau sa fiu din nou libera pentru o saptamana, sau doua, sau noua, vreau sa ma mut la mare si sa fie mereu vara. Sa fiu doar eu si soarele. Si luna, ca imi place sa petrec alaturi de ea. Vreau muzica. Muzica data asa tare incat sa nu imi mai aud grijile si intrebarile, dar nu doar pentru o noapte, ca in Bucuresti. Pentru cat ma tin picioarele sa o dansez.
     Vreau sa fie vacanta si sa nu am niciun stres, dar multi prieteni la un loc- sa le fac si lor cunostinta cu marea mea. Sa ii invat cum sa danseze in valuri, cum sa zboare cu adierea si cu  muzica, cum sa se ridice si ei sus, mai sus de tot si toate, in lumea lor, in visul lor.
     Pana la vara insa mai e o salvare. 1 mai. Noaptea pe care o asteapta toata tara, noaptea in care ne vom reintalni toti la mare. Ne vom revedea, dupa 9 luni de zile, nedormiti de atata visare si nemancati de atata entuziasm, cu berile in mana si caldura in suflete, caldura de asta-vara, caldura soarelui, dorul marii.
    Mai e putin, putin de tot. Dar chiar si asa....jur ca nu mai pot.

De ce mi-ai spus ca ma iubesti?

De ce te-ai intors si de ce mi-ai spus ca ma iubesti? De ce mereu tu esti cel care pleaca, dar apoi te razgandesti? Cu ce drept si cu ce scop vii la mine si imi faci asta? Ma dai peste cap, ma intorci in trecut, ma ametesti cu priviri si ma incatusezi in vorbe, crezi ca sunt o jucarie? Macar daca asta crezi joaca-te frumos, hai, vreau sa vad cum stii sa te joci. Arata-mi tot ce poti, da-ma pe spate, lasa-ma fara aer, ridica-ma pana la cer si nu ma mai lasa sa cad, arata-mi cat de mult ma vrei, doreste-ma pana la extenuare.

Dar tu...niciodata nu o sa stii sa faci asta. Esti mult prea las si ti-e frica sa incerci. Incerci cu oricine mai putin cu mine, dar tot tu esti cel care se intoarce dupa fiecare despartire. De ce esti gelos cand ma vezi cu altcineva? De ce mereu imi dai mesaj cand ma vezi fericita? De ce te intorci cu vorbe dulci, de ce ma faci sa te iubesc? Mi-ai zis de atatea ori ca o relatie intre noi nu ar putea functiona si acum vii si imi spui asta...imi spui ca ma iubesti.

Tot ce am vrut a fost sa fiu cu tine, sa cant cu tine, sa rad cu tine. Dar prin ce ai facut nu mi-ai dat decat inca un motiv sa rad de tine. Nu mai pot, nu mai vreau...nu mai vreau sa imi spui ca ma iubesti. Esti cel mai prost om si ma faci sa te urasc. Mi-e sila de ce faci, mi-e sila de tine. Pleaca, dispari, vezi-ti de viata! Nu te mai uita la mine, nu ma mai saluta pe strada, vreau sa te uit si te rog sa faci la fel.

 Dar inainte sa facem asta, inainte sa ne intoarcem la a ne ignora, vreau sa te mai rog ceva. O data, ultima data, promit. Atinge-ma. Ia-ma de mana. Miroase-ma, saruta-ma, arata-mi ca ma vrei, musca-ma, fa ce vrei cu mine doar SPUNE-MI, spune-mi inca o data. Spune-mi ca ma iubesti.