Doi rătăciţi

  Era vara. O noapte cu luna plina, cu parfum de tei, cu pahare pline si muzica ce iti aducea aminte de mare. Oameni in vacanta, oameni fericiti. Iar ei doi, singuri, neintelesi, doi rataciti, suflete pierdute. Si totusi, in colturi opuse ale canapelei. Evident, singuraticii sunt singuri chiar si pe canapea.
   Ma mai duceam sa stau de vorba si cu cei doi, sa ii intreb de ce sunt abatuti. Ea suferea dupa un El, el suferea dupa o Ea. Povesti diferite, aceeasi stare. Le-am intins pahare, am ciocnit cu ei, le-am sugerat sa uite. Singurul lucru de facut la ora aceea.
  Orele au trecut, zambetele din jur erau din ce in ce mai largi, muzica din ce in ce mai tare, paharele-goale. Lumea dansa, eu printre ei. Mi-am adus aminte de ceva si brusc am intors privirea spre canapea.

  Care din ei a parcurs ultima, infima fractiune dintre buzele lor, probabil nu vor stii niciodata, fiindca in acele secunde nici nu mai conta: cei doi neintelesi nu mai erau singuri. Erau in sfarsit aproape: amandoi la fel de aproape de noaptea aceea si la fel de departe de restul oamenilor, de restul problemelor. Trupurile lor incepeau sa se cunoasca, mangaierile le stingeau dorul, sarutarile ii linisteau. Suflete regasite, reinviate, aprinse. Inimi zvacnind, frici alungate. Siguranta.

   Cum de tocmai ei, din toate persoanele? se intrebau toti. Dar cei doi nu mai simteau in acel moment nimic altceva, decat focul- sufletele incinse, caldura verii.
   Eu zambeam. Se salvau reciproc, ii vedeam eroi.
   Ratacitii gasind drumul, eroi fara griji. Abia acum erau in vacanta. Fericiti si in vacanta.
   Ce frumos e vara.

  

Ploi de vara

Afara ploua, ploua tare si se apleaca copacii. Ploua la fel de tare cum mi se zbat gandurile intre tample, din toate directiile. La fel de tare cum se izbesc necazurile de om, cum zbiara toata lumea nebuna pe strazi, in scoli, in case.
 Vreau sa tune si sa fulgere, vreau sa cada tot, pana la ultimul strop, vreau sa sece norii si sa se umple aleile, pana cand mi se ineaca amarul, pana cand lumea nu mai tipa.
 Pana imi golesc sufletul si se lumineaza cerul.



Iar apoi...apoi sa vina vara.

Mica hoaţă

 

Azi, plimbandu-ma si eu ca intr-o zi normala de marti, prin magazine, am observat doua fete trecand pe langa mine cu zambetul pe buze si cu ochii stralucind. Una din ele, i-as fi dat vreo 14 ani, ii zicea celeilalte razand "tu m-ai provocat", uitandu-se mandra la degetele ei. Cealalta intorcea capul destul de agitata spre magazinul din care iesisera, facand semne sa grabeasca pasul. Pe degetele ranjitoarei am vazut stralucind un inel foarte frumos. Aparent, tipa tocmai il furase. Il furase si nu se putea opri din ras.
 
    Sincer, si pe mine m-a facut sa zambesc aceasta situatie. Doza de adrenalina pe care micuta tocmai o primise era probabil mai multa decat in ultimele 3 luni adunate. Poate nici nu ii placea inelul in sine, insa senzatia in sine o topise. Era clar ca asta a fost singurul motiv pentru care l-a luat. Si ca sa ii dovedeasca prietenei ei ca e in stare, bineinteles.
    Tuturor ne place sa ne mai incercam si latura rea din cand in cand. Intr-adevar, cand te folosesti de ea te intrebi "de ce nu am mai facut asta pana acum?", iar singurul raspuns plauzibil e...na, politia. Pentru unii si constiinta.

   Mai tarziu, in metrou, am revazut hoata. Acum nu mai zambea. Poate ii parea totusi rau. Sau poate simtea o anuminta degradare in persoana ei, o scarba.

   Sau, poate pur si simplu ar fi vrut un inel mai frumos.

   La urmatoarea statie deja il daduse jos.

Patetic si bolnavicios

Imi spui ca ai innebunit, ca nu te mai gasesti- ai renuntat de mult sa te mai cauti. Te plangi ca ai obosit, dar parca intentionat uiti sa respiri. Simti ca te ineci si totusi salvarea e chiar langa tine; nici nu obosesti sa intorci privirea. Pe cine crezi ca pacalesti?
    Te-am observat, stiu cine esti: o victima, cel putin asta iti place sa crezi. Copilas rasfatat, speram sa fi crescut. Inca fan al dramelor si dependent de mila celorlalti; revino-ti te rog, ma obosesti.
Spui ca meriti mai mult si astepti pana si premii- premii sunt, dar au si ele termen de garantie. Cat crezi ca mai asteapta? Ah, am uitat. Tu esti in alta liga, vrei totul sau nimic.
   Jur, nu incetezi sa ma amuzi.

Egoiștii de la mare

  Multi egoisti in lumea asta, prea multi. Pacat ca nu poti sa ii mirosi pe toti de la inceput. Sau poate e mai bine asa- daca ai putea, nu ti-ai mai face niciun prieten, ai prefera sa ramai singur.
  E pacat cand ai asteptari mari, pentru ca na, soarta are un mod destul de urat de a se comporta cu tine cand ii spui tu ce sa faca. E si mai pacat sa iti pui asteptarile in oameni.
  La mare am vazut de toate. Straini, tatuati, drogati, gay, straight, negri, frumosi, slabanogi, lesinati, imbatati, blonzi, musculosi. Si totusi toti, normal ca toti, voiau sa uite ceva.
  Multi oameni au baut de 1 mai pana si-au inecat toate problemele. Multi si-au inchis telefoanele, au inchis si ochii, si mintea, si-au dat turn off total, dar din dansat nu s-au putut opri pana a doua zi.
  In viata totul tine de alegerile facute. Ori iti pasa de toti si te consumi degeaba, ori dansezi pana la pranz si uiti ce s-a intamplat aseara.
Cum am zis si mai sus, sunt multi egoisiti, prea multi. Dar egoistilor mereu le iese mai bine.

When in Barcelona...

  Se spune ca fiecare vacanta ne schimba intr-o oarecare masura. Fiecare loc vizitat ne modeleaza perspectiva, gandirea, personalitatea, sufletul.
In toate orasele exista cate o poveste, iar sa simti ca ai devenit parte din ea e ceva magic.
 Cand eram mica si ma duceau parintii in strainatate, nu numai ca nu reuseam sa trec de aspectul exterior, dar nici nu il apreciam cat trebuia. Uitam imediat tot ce vazusem in ziua precedenta.

  Saptamana trecuta insa am fost pentru cateva zile in Barcelona. A treia oara cand plec in strainatate fara parinti, dar abia prima oara cand reusesc sa trec de aspectul exterior.
  Dupa cateva pahare de Sangria, inghetate cu arome de Cannabis, o camera de hotel cu geamuri false in care era mereu soare, un spaniol barbos si mici cadouri din partea lui, un pistol cu vodka, o cabina foto in club, soferi de taxi mult prea generosi si o fuga pe malul marii la 6 dimineata, dupa toate lucrurile astea mici simti ca faci parte din ceva mai mare. Cunosti oamenii, le inveti limba, le vezi sufletul. Iti arata cum sa te simti bine, iti zambesc, te introduc in lumea lor. Oameni care stiu ca maine pleci si chiar incep sa isi dea silinta. Oameni mandri de tara lor, care vor sa iti arate si tie de ce. Oameni care vor sa iti aduca soarele intr-o mana si luna in cealalta.
  Aveam un feeling ca o sa ma intorc indragostita si asta s-a si intamplat. Barcelona mi-a luat inima. Mi-a luat inima, dar mi-a dat soarele in schimb. M-a pus sa promit ca o sa il pastrez pentru totdeauna, si, ma stiti doar, mereu ma tin de cuvant. Cam asa se explica de ce m-am intors cu un tatuaj. Pai cum de ce? E soarele meu acum. Ascuns pe undeva pe mine, e suvenirul de care aveam nevoie si pe care nu o sa il regret niciodata.
  Acum in sfarsit pot calatori cu alti ochi. Si cu soarele la mine.

  Cat despre Barcelona...hasta pronto!

Sinucigașa din tren

   Nu multe persoane sunt capabile de o iubire absoluta. De o iubire extenuanta, care iti ia toate fortele si toata personalitatea, care te face sa vrei sa traiesti doar pentru cel de langa tine. De altfel, nici nu ar trebui sa fie, intrucat lumea vede asta ca pe un lucru bolnav. Ea totusi, era.
   Am intalnit-o in august, in tren, in drum spre mare.
   Fara sa stiu ca e cineva in toaleta, am deschis usa (nu era incuiata) si am dat peste ea. O fata blonda si frumoasa, dar se vedea de la o posta ca nu a mai dormit de 3 zile si a plans recent. Avea parul ciufulit, cearcane imense, rimelul scurs si o privire fixa. Tragea dintr-un joint si toata incaperea era imbacsita de miros de iarba si tutun. Am tusit si probabil abia atunci si-a dat seama ca sunt acolo. A ridicat ochii si s-a uitat fix la mine, parca hipnotizandu-ma. Nu eram in stare sa mai scot nicio vorba
pentru ca, in momentul in care s-a uitat la mine, am simtit atatea lucruri amestecate, de parca imi transmitea printr-o privire toata starea ei din ultimele zile.

-Vrei un fum?
Au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus.

   Nu stiu ce m-a impins sa zic "da" si sa vin langa ea cu atata siguranta; la cum arata ar fi putut fi foarte bine si o criminala in serie, dar simteam ca nu are pe nimeni...ca pur si simplu vrea pe cineva cu care sa vorbeasca - i se citea asta in ochi.

-Mi-a spus ca nu ma mai iubeste.
     A rostit, la nici 2 minute de cand intrasem.

M-am uitat la ea si mi-am dat seama ca nu are rost sa o intreb ce, cum, cand, unde, ci trebuia sa continui dialogul ca si cum stiam deja povestea. Nu parea sa fie in stare de alte explicatii.

  -Si crezi ca e definitiv? Nu va mai impacati?
  -Nu. Nu si dupa ce am facut... Dar ieri...ieri a fost ultima oara cand o sa ma mai vada vreodata. Poate asa o sa ii para si lui rau.
  -De ce ultima oara? Unde te duci? o intrebam, incercand sa par cat mai calma, pentru a nu-i da motive sa opreasca discutia cu mine.
 -Ma duc, azi ma duc. Jur ca nu ma mai intorc, azi o sa fie diferit. Azi o sa am curaj.
 Mi se facuse pielea de gaina si incepusem sa tremur, oare chiar vorbea despre ce credeam eu?

-Curaj sa ce?
-Curaj sa opresc...sa opresc durerea, sa opresc totul. Nu pot fara el, intelegi? Trebuie sa ma opresc..
-Nu trebuie sa faci asta, vino cu mine! deja ridicasem tonul. O sa iti fac cunostinta cu prietenii mei, o sa vorbesti cu noi, o sa te ajutam...
-TACI!! A tipat la mine ridicandu-se in picioare. Te rog, pleaca, a fost o greseala...

 Ma uitam la ea speriata, parca se transformase, fata i se inrosise, venele gatului se umflasera, iar ochii aceia...in ochi parca avusese loc o explozie, care a ravasit-o complet si i-a intors pana si stomacul pe dos. A vomitat, langa mine, punand sfarsit tipetelor.
"Pleaca..." a mai soptit o data si atunci am iesit imediat.

  Mergeam prin vagon cu capul vajaindu-mi, nu stiam incotro merg, uitasem si ce loc aveam, parca eram in transa. Tin minte doar ca ma uitam la oameni. Ma uitam la oamenii din stanga si din dreapta, oameni fericiti care mergeau la mare, oameni care habar nu aveau ca e o sinucigasa la bord. Mi-ar fi venit sa tip, sa spun ceva, orice, dar parca si gatul imi era tintuit in pioneze, nu imi gaseam glasul. Cand in sfarsit am reusit sa ma asez le-am zis prietenilor de ea, cu vocea ragusita si tremurata, cu privirea pierduta. Nimeni nu intelegea si le-am spus sa o asteptam sa intre din nou in vagon si o sa vada, o sa vada ce se intampla.
  Nu a mai intrat. Era de asteptat, o speriasem. Nu am mai vazut-o niciodata de atunci. Cat am stat la mare mereu ma uitam dupa ea, mai ales cand intram in apa, nu stiu de ce aveam impresia ca o sa o vad plutind undeva in larg.
   Am avut cosmaruri vreo 3 luni de zile si inca imi mai aduc aminte de ea uneori, cand vad inimi frante. De fapt, inimi doar putin crapate. Oameni care sunt tristi cand nu primesc mesajul de "buna dimineata", oameni care nu stiu ce inseamna iubirea absoluta si cum e sa o pierzi, oameni care nu au vazut o sinucigasa din dragoste, oameni care nu au cunoscut-o...
 Of, prostuto, de ce ai facut asta? Tu nu stii oare ca doar vazandu-te, mi-ai frant si mie inima?

1 Mai- Salvarea

     Stralucirea soarelui din ultimele zile mi-a invadat si mintea, si trupul si sufletul. M-a invaluit in lumina si m-a ridicat asa sus, mai sus de scoala, de teme, de profesori, mai sus de parinti si familie, undeva intr-o lume a visurilor, a verii, a marii. Pot sa aud deja valurile, sa simt nisipul sub talpile goale, sa respir sarea, sa ating marea.
     Vreau sa ma intorc la prietenii mei de asta-vara, la luna si soarele de deasupra apei- acea luna pe care o vezi altfel dupa trei pahare de bautura si acel soare care iti spune "e timpul sa mergi acasa". De pe plaja arata atat de diferit...
     Vreau sa fiu din nou libera pentru o saptamana, sau doua, sau noua, vreau sa ma mut la mare si sa fie mereu vara. Sa fiu doar eu si soarele. Si luna, ca imi place sa petrec alaturi de ea. Vreau muzica. Muzica data asa tare incat sa nu imi mai aud grijile si intrebarile, dar nu doar pentru o noapte, ca in Bucuresti. Pentru cat ma tin picioarele sa o dansez.
     Vreau sa fie vacanta si sa nu am niciun stres, dar multi prieteni la un loc- sa le fac si lor cunostinta cu marea mea. Sa ii invat cum sa danseze in valuri, cum sa zboare cu adierea si cu  muzica, cum sa se ridice si ei sus, mai sus de tot si toate, in lumea lor, in visul lor.
     Pana la vara insa mai e o salvare. 1 mai. Noaptea pe care o asteapta toata tara, noaptea in care ne vom reintalni toti la mare. Ne vom revedea, dupa 9 luni de zile, nedormiti de atata visare si nemancati de atata entuziasm, cu berile in mana si caldura in suflete, caldura de asta-vara, caldura soarelui, dorul marii.
    Mai e putin, putin de tot. Dar chiar si asa....jur ca nu mai pot.

De ce mi-ai spus ca ma iubesti?

De ce te-ai intors si de ce mi-ai spus ca ma iubesti? De ce mereu tu esti cel care pleaca, dar apoi te razgandesti? Cu ce drept si cu ce scop vii la mine si imi faci asta? Ma dai peste cap, ma intorci in trecut, ma ametesti cu priviri si ma incatusezi in vorbe, crezi ca sunt o jucarie? Macar daca asta crezi joaca-te frumos, hai, vreau sa vad cum stii sa te joci. Arata-mi tot ce poti, da-ma pe spate, lasa-ma fara aer, ridica-ma pana la cer si nu ma mai lasa sa cad, arata-mi cat de mult ma vrei, doreste-ma pana la extenuare.

Dar tu...niciodata nu o sa stii sa faci asta. Esti mult prea las si ti-e frica sa incerci. Incerci cu oricine mai putin cu mine, dar tot tu esti cel care se intoarce dupa fiecare despartire. De ce esti gelos cand ma vezi cu altcineva? De ce mereu imi dai mesaj cand ma vezi fericita? De ce te intorci cu vorbe dulci, de ce ma faci sa te iubesc? Mi-ai zis de atatea ori ca o relatie intre noi nu ar putea functiona si acum vii si imi spui asta...imi spui ca ma iubesti.

Tot ce am vrut a fost sa fiu cu tine, sa cant cu tine, sa rad cu tine. Dar prin ce ai facut nu mi-ai dat decat inca un motiv sa rad de tine. Nu mai pot, nu mai vreau...nu mai vreau sa imi spui ca ma iubesti. Esti cel mai prost om si ma faci sa te urasc. Mi-e sila de ce faci, mi-e sila de tine. Pleaca, dispari, vezi-ti de viata! Nu te mai uita la mine, nu ma mai saluta pe strada, vreau sa te uit si te rog sa faci la fel.

 Dar inainte sa facem asta, inainte sa ne intoarcem la a ne ignora, vreau sa te mai rog ceva. O data, ultima data, promit. Atinge-ma. Ia-ma de mana. Miroase-ma, saruta-ma, arata-mi ca ma vrei, musca-ma, fa ce vrei cu mine doar SPUNE-MI, spune-mi inca o data. Spune-mi ca ma iubesti.

Iubitul de astă-vară

   Iubitul ei de asta-vara a venit sa o caute- in orasul cel aglomerat, in capitala, in toiul iernii. A fost o imagine destul de ciudata, intrucat El, baiatul ce in viziunea ei exista numai in anotimpul cald, era acolo, undeva in albul zapezii, asteptand-o. Dar cand s-au sarutat, a gustat vara.
 
   Iubitul ei de asta-vara a adus cu el saruturile zilelor senine si mangaierile valurilor. A adus soarele si caldura de asta-vara. Iubitul ei s-a intors cu un strop de mare si o farama de nisip, care i se vedeau  in ochi si care i-au adus si fetei aminte de ochii ei de asta-vara. Ochi de om al marii, al rasaritului si al libertatii. Ochi de vacanta, ochi de litoral.
    Iubitul ei  a luat-o de mana ca asta-vara, i-a vorbit ca asta-vara si i-a aratat ca nu a fost doar pentru o vacanta, a fost si inca este, este si va mai fi, in fiecare vacanta cand si ochii ei devin ochi cu mare, ochi cu soare, ochi de litoral.
  Iubitul Meu de asta-vara (pentru ca m-am saturat sa vorbesc la persoana a 3-a), mi-a adus vara- o amintire a celei trecute si un preview a celei ce urmeaza.
  Si, ce pot sa va mai spun decat ca... mi s-a cam luat de iarna.

Să da sau să nu?

Cand totul s-a terminat intre voi si nu mai vorbiti e ca un capat de tara. Te uiti sa vezi daca e online pe whatsapp, te intrebi cu cine oare vorbeste, la inceput iti bate inima tare cand primesti vreun mesaj, in speranta ca e el, apoi te obisnuiesti cu ideea ca nu e si nici nu va fi, dar inca doare. Si o sa mai doara ceva.

Ce se intampla in schimb cand inca vorbiti? Cand ramaneti la statutul de "prieteni"? E mai bine sau mai rau?
E mai bine faptul ca zi de zi stai cu nasul in telefon si zambesti? E mai bine asa decat sa nu primesti niciun mesaj si sa suferi? Poate, da. Poate ca te obisnuiesti cu sentimentul ca nu o sa fiti niciodata impreuna. Poate iti trece, si o sa ajungi si tu sa il vezi ca pe un simplu prieten. Poate deja ti-a trecut, dar mai vrei sa vezi ce face.
Dar daca incepe sa iti placa si mai mult? De unde stim care e limita?
Raspunsul e: nu stim. Mergem dupa intuitie. Sa speram ca nimerim :)

Karma- friend or foe?

Azi vorbeam cu o prietena despre karma si cat de adevarat e tot ce se spune pe subiectul asta.
karma= un concept filosofic-religios, prin care fiecare acțiune - fizică sau spirituală - are în mod inevitabil o urmare.
  Cred ca in acest moment avem cu totii n exemple care sa dovedeasca asta. Totul, de la notele primite la scoala pana la relatiile noastre amoroase, totul ne transimte exact acelasi mesaj: ceea ce semeni, aia culegi.
Ne gandeam la toti baietii de care ne-a placut pana acum si ne amuzau teribil amintirile despre cei care ne placeau, noi ii respingeam, iar mai tarziu noua ni se punea pata si ajungeam cele respinse. Sau invers, ei se intorceau la noi dupa ce cu 3 luni inainte spusesera ca nu ne vor.
Totuul se intoarce la un moment dat, dar daca e sub o forma frumoasa sau una urata, asta depinde numai de tine.
Prietena mea e convinsa ca de azi o sa faca numai fapte bune. Deja si-a cedat locul in autobuz unei femei batrane. Intrebarea e, cand facem lucruri din acestea, cum o sa se intoarca toate la noi? O sa primim si noi un loc in autobuz peste 60 de ani? Sau toate aceste gesturi mici se vor aduna si o sa ne aduca ceva mare, ceva cu adevarat folositor, ceva ce ne dorim cu adevarat?
Deja primim multe, insa nici nu ne dam seama. Bani, sanatate, afectiune de la cei din jur, nopti de neuitat, rasarituri, zambete si imbratisari. Suntem atat de focusati sa primim ACEL CEVA incat nici nu ne mai intereseaza ce e in jurul nostru, mereu vrem mai mult. Uitam sa apreciem, iar asta e atat de trist incat nici nu ma mir de ce nu il primim o data. Hai sa deschidem ochii, sa zicem "multumesc", sa zambim mai des, sa dam locul femeii batrane. Sa nu ne asteptam sa primim totul de-a gata, sa fim mai buni, mai iertatori, mai recunoscatori. Si totul o sa fie bine.
 Karma never misses anyone~

Noi inceputuri

   Cand ma uit inapoi la anul ce abia a luat sfarsit vad cate s-au schimbat in 12 luni de zile. Prietenii, relatii, ganduri, comportamente, aspecte si siluete, obiceiuri, pasiuni.
   Azi e 1 ianuarie 2014. Prima pagina dintr-o carte cu 365 de pagini. Nu e intr-un fel inspaimantator? Pentru ca la finalul acelei carti, cand o vei rasfoi si vei revedea toate momentele acelui an vei constata cu la fel de multa uimire ca acum cate altele s-au mai schimbat.
   Poate ca in acest moment ni se pare imposibil sa se schimbe anumite lucruri, ori fiindca situatia e la fel de prea mult timp incat sa ne-o imaginam altfel, ori fiindca nu avem incredere, ori fiindca avem prea multa incredere. Dar soarta nu are legatura cu asteptarile noastre, ea isi face de cap asa cum vrea and you never know when it hits you.
   Mie una imi plac surprizele. Am invatat sa le apreciez chiar si atunci cand sunt neplacute, pentru ca imi spun ca scopul final e unul maret si pe drumul pana acolo mai e nevoie si de ele. Da, ma sperie neasteptatul, dar e la fel ca atunci cand te dai intr-un roller-coaster. Abia astepti sa porneasca o data ca sa simti adrenalina, sa simti toate curbele oricat de abrupte ar arata. In acest moment chiar am chef de adrenalina. M-am plictisit de drumuri drepte.

2014, surprinde-ma.