A letter to present me: the artist, the dreamer, the doubter

Sometimes I have to remind myself those things I keep forgetting. Because sometimes it gets so bad I have no idea what am I doing anymore. And I find myself giving up, taking shitty advises, losing my confidence. 
I have to remember though. I'm an artist. I'm still an artist and I will always be one. Working with 'love' is indeed what I love and if that's gonna take listening to some negative comments from time to time or some unslept nights or some fights with my dad, with my family, I'm willing to get over them and keep pursuing the good art that I know it's in me. 
I was a fool for letting them say I'm not an artist. I was a fool for listening to them, telling me to switch schools, switch careers, switch life. What is a life, to you? 
Is it about having a 9 to 5 job and a fat boring husband who has no idea what words like "beauty" or "art" or "soul" or "love" mean? He says he loves you though but how can you love someone if you don't fully understand the concept of loving and what it does to a person. If you cannot manage to understand how thankful you should be for having this feeling, for having this person, even for knowing this person. How can you truly love someone or something if you are not aware of the greatness that hides behind it? Of the beauty, of the art. How can you truly love if you don't appreciate art?
I don't wanna be an ignorant bitch with a heart of ice, no dreams, no hidden wishes, no nothing. Just the 9 to 5 and that fat boring husband. I don't wanna grow old thinking about how my life would have been if I would have grown up into an artist. 
Would it have been more fulfilling? More fascinating? Beautiful? Would I have been more...alive?
People say all artists have such bad luck when it comes to love. That they tend to exaggerate everything, put it in writing, make a painting out of it, write a song, they transform their loved ones into this no longer tangible person, their muse, source of inspiration, source of happiness and pain because oh, how they love the pain.
They say we get hurt so easily because  falling from the 9th floor is a lot worse than falling from the 1st one. We put ourselves and our muse on such a high pedestal that even the wind can blow us away. The higher the pedestal the easier to tear it down. 
I learned that by actually building things.
That's also what I do, or at least, what I have to do. Build things.
They say it's not for me, I'm not a builder, I'm a lady, I should be in an office with my nails painted red and of course I agreed because I like painting my nails red but then I also thought that this is how I learned about the pedestal thing. This is how I learned how easy it is to break a block of concrete even though it looks so strong, or how hard it is to connect two bars of metal that are both very thin... I think you learn a lot not only about cutting and welding but also about how life functions. 
I learned about electricity and lightning.
About concrete and cement.
About fabrics and sewing and printing and dying.
About carrying heavy stuff and working in teams.
About making a huge room full of trash, dirt and chaos look brand new again, about finding the elevator key and the storage key and the carrying trucks and the big garbage bins and the brooms and the vacuum cleaner and the works of art and the people around you. About making a brand new you.
About having a client, hear him out, make his wishes come true. 
About learning how to make his dream house also your dream house.
About having an open mind. About being able to learn.
About dealing with negative feedback even though it hurts so bad and sometimes it makes me cry. But I cry, and then I learn. That's just my process.
About talking about how you've grown in this half of year in front of everyone, about convincing you and them that you did grow, and how? 
About being able to evaluate yourself, criticise yourself but also admire yourself, because you are a fucking amazing artist, baby. 
No one, not even your dad is allowed to tell you otherwise.
It's been only 6 months since I moved here on my own, in this whole new country and whole new school, where I'm doing things I would have never thought I'd be doing and eating 4 sandwiches a day because I have no time to cook and smoke joints in my living room and falling in love and being kicked out of clubs and painting a naked lady on my wall because I just feel like it and staying until fucking 10 pm in school, working, and then until 4 am, working at home, and then crying cause I didn't finish and then feel like quiting and then starting all over again but oh, man, I learned so many things.
Coming here was the best decision I ever took. I feel like I finally found myself. Like finally everything seems right. Like everything I dreamed when I was a kid (remember those dreams?) is finally becoming reality. I'm finally living this dream and it's pretty amazing watching me grow into what I always wanted to be. 
Fuck you dad for making me doubt myself and my skills.
Fuck you grandma for telling me I should just come back and study some finance or something.
And you mom, where did you fucking go? Leaving me pursue your dream, our dream, without you by my side.
It sucks doing this alone and also fight against them, at only 19, but god, it feels so good when you finally get appreciated.
Thank you, KABK, dear home, dear family I never had, for showing me who I am.
Thank you, you, me, for figuring it out.
Thank you mom, for teaching me how to dream.
And thank you, Amsterdam for showing me what to dream again.

Cand te chinuie un simplu "Nu"

   A fost Amsterdamul si conexiunea aia instanta.

   Au fost coincidentele, mesajele de dupa, prima intalnire, un sarut in fata garii.

   Au fost asemanarile dintre familii, pana si faptul ca ne-am nascut in aceeasi zi .

   A fost contul tau de Netflix, muzica mea data la maxim, meciurile de fotbal, comenzile de pizza.

   Au fost sticlele de vin, saruturile de noapte buna, imbratisarile de dimineata.

   Zilele de sushi, noptile de alcool.

   Au fost prietenii tai, pop quiz nights, Pina Colada si Johnie Walker Black Label.

   Au fost ceaiuri magice si tripuri proaste, ai fost tu, eroul meu, dupa cea mai proasta noapte a mea, am fost eu, eroina ta, dupa cea mai proasta noapte a ta. Am fost unul pentru altul,in alegeri proaste, sau in rezultate si mai proaste.

   A fost momentul in care mi-ai zis ca pleci si cum totul s-a schimbat.

   Ai fost tu, 24/24, am fost noi, 7/7.

   A fost lantisorul in forma de inima si lacrimile, a fost taxiul care iti facea semn sa cobori si avionul care te-a dus la mii de kilometri distanta, au fost zilele de gol, proiectele nefacute, absentele, tacerea.

Eu, care ma simteam o straina in propria-mi casa. Ea, care era atat de goala. Europa, care brusc devenise atat de mica si Chicago, care-mi arata pentru prima oara cat e de departe, am fost eu, singura in orasul ce obisnuia sa fie al nostru, ai fost tu, care n-aveai sa te mai intorci.

Faptul ca nu ducea nicaieri.

Ca trebuia sa accept asta.

Ai fost tu, ai fost si ai disparut, am fost noi, cat de mult am putut, am fost eu, am fost si inca sunt, in locul asta bantuit de tine.

Intrebarea "o sa il mai vad oare vreodata?" si raspunsul care m-a chinuit atat timp. "Nu". E greu sa te faci ca nu-l auzi.

Au fost toate cele de mai sus si in sfarsit incep sa nu mai fie, una cate una. Sa le vad disparand, sa simt cum iti dau drumul. De la periuta ta de dinti la felul in care ma tineai de mana pe strada. Dispar una cate una si ma minunez cum inca nu au terminat de disparut, cum inca sunt trase ca dintr-un joben magic, fara sfarsit. Cum inca gasesc un pulover de al tau la mine in dulap sau o privire de a ta la geamul barului tau preferat. Cum inca astept, in tramvai, sa imi spui "am ajuns" si sa coboram impreuna, cum in timp ce ma uit la South Park imi vine sa te intreb razand "ai vazut??", cum atunci cand ascult melodia astept sa fredonezi refrenul impreuna cu mine, cum inca astept un mesaj de noapte buna.

Dar cum ziceam, toate dispar.

Una cate una.

Intrebarea daca o sa te mai vad vreodata, si ea dispare treptat, sansele sa te mai vad, poate dispar si ele. 

Oare o sa mai ramana totusi ceva, in eternitate? 

Sau imi va disparea si numele tau din memorie?

99% vor zice ca da.

Si totusi, parca era un raspuns, acela care mereu ma chinuia. E greu sa te faci ca nu-l auzi.

Unde vom dormi in șase luni?

Hai sa stabilim de acum unde vom dormi in 6 luni si ce priveliste vom avea de la balcon. 

Sa iti iei deja concediu, sa rezerv deja bilete.

Sa fim din nou turisti. Fara harti, fara program. 

Tu un romantic, eu o nebuna.

Sa fugim iar dupa trenuri, sa intram pe gratis la muzeu. Sa-ti spun despre Van Gogh, sa te miri ca n-am vazut StarWars. Si celelalte 99 filme preferate ale tale.

 Sa imi explici politica tarii tale, sa iti povestesc istoria alei mele. 

Sa imi spui de ai tai, chiar daca te doare. Sa iti spun de ai mei, chiar daca ma doare, la fel de tare.

Sa imi spui ca sunt frumoasa, sa-ti zambesc un "te ador".

Sa te vad cand deschid ochii, sa te mai privesc cum dormi.

Sa te vad de fapt, macar o data, chiar si peste 6 luni. 

Hai sa stabilim de acum, mai vorbim in 6 luni?

Sa iti iei deja concediu, sa rezerv deja bilete.

Are rost sa intreb? Ma mai placi in 6 luni?

Are rost sa sper, zi dupa zi, ca o sa te mai vad vreodata, am tupeu sa intreb de vacanta sau o par...putin... disperata? 

Nu te mai intreb.

Nu mai vreau.

Nu mai sper.

Decat putin, putin de tot, ca poate ma intrebi tu.

"Unde vom dormi in 6 luni?"

sau macar

"Te voi mai vedea vreodata?"

Criza de la 19 ani

De ce la 19 ani imi dictati sa fiu adult? Sa imi aleg cariera, sa merg la facultate, sa incep munca. Sa sfarsesc copilaria. De ce ma grabiti, de ce ganditi cu 10 pasi inainte, de ce nu luati o pauza? De ce nu luam cu totii o pauza? Sa plecam, sa fugim de orasul gri, sa alergam cat ne tin picioarele, sa strigam, sa ne cautam, sa ne gasim?
Cum se presupune ca ma pot gasi, blocata de 12 ani intr-un sistem educational stupid, care nu ajuta pe nimeni? Cum se presupune ca dupa 4 ani de liceu in care esti fortat sa iei note bune si la aia si la aia si la celelalte doua, si la inca 3, cum presupun ei ca la nici 3 luni dupa ce ai pus sfarsit acelui stres imens, esti gata sa incepi un nou stres, pentru cel putin 4 ani? Si cand scapi si de stresul asta, il incepi pe cel adevarat, acela de 8 ore pe zi la birou, in costum gri si pantofi incomozi.
Dar eu cand?
Mie ce?
Pe mine cum?
   Cum a ajuns societatea sa iti dicteze viata si viteza cu care trece pe langa tine? Si de fapt, cand a ajuns viteza aia atat de ingrozitor de mare?
   Cine sunteti voi, voi implinitilor, voi inteleptilor, sa imi spuneti mie ca din toamna incep sa fiu adult? Poate ca nu vreau. Poate mai am nevoie de o iarna, o primavara si o vara sa colind lumea, marile, oceanele, pana sa decid Eu ca sunt gata sa fiu adult. Imi reduce asta in vreun fel intelectul sau respectul cu care ma privesc alti oameni? Si daca da, de ce? Cand nu iti doresti altceva decat sa descoperi,sa cunosti, sa vezi locuri, culturi, oameni, cum ai putea fi judecat negativ in vreun fel?
   Si cu toate astea, tot o faceti.
   E amuzant cum fiecare coleg al meu de facultate e cu cel putin 2 ani mai in varsta decat mine. De ce asta? Ce au facut cu acei 2 ani? Vera a lucrat intr-un bar in Paris. Anna s-a plimbat prin Miami si New York. Naomi a lucrat cu copii in Thailanda, Luca a vizitat Australia.

  Iar eu...eu am dat Bacul. Si m-am plimbat putin prin Constanta, Predeal...

Si deodata ma trezesc in luna decembrie cu zeci de proiecte de terminat si din ce in ce mai putin timp, si ma panichez, ma blochez, ma sperii, cum s-a ajuns la asta? Eu unde m-am pierdut?
 Unde mi-am pus costumul de baie, harta Barcelonei, pasaportul, biletele? De ce nu sunt pe birou, grabindu-ma pentru ca in 3 ore imi pleaca avionul?
Unde mi-e tineretea?
Unde sunt eu?




La birou, imi fac tema pentru maine.

Cand nu stii cum sa o dai

   "Cristina, poti sa vii putin, te rog?"
    Cristina, la mine de ce nu vii, te rog.
    De ce nu ma ajuti tocmai azi? Nu vrei sa iti explic? De ce nu fac aia, sau aia, nu vrei sa ma explic?
 
    M-a intrebat de ea. Evident, o zi-doua nu mai pot functiona cum trebuie. "Ce urat e afara" am raspuns, uitandu-ma pe geam. Uitandu-ma la orice, numai la ochii lui nu. Mi-ar fi vazut inima, as fi fost franta. Au trecut trei ani si inca mi se pune un nod in gat cand cineva dechide subiectul. Trei ani si tot ce pot sa zic e "ce urat e afara". Uneori as vrea sa vorbesc. Vreau,dar nu pot. Simt ca orice as spune de ea  ii va denigra imaginea, o va banaliza, va deveni o simpla poveste. S-ar cobori la nivelul nostru de muritori, de prosti.
   Uneori o urasc pentru asta. Ma urasc pe mine ca nu pot trece de bariera ea-restul. Il urasc pe el ca pune intrebari stupide. In acelasi timp totusi vreau sa ma intrebe. Vreau sa caute, sa ma descoasa. Vreau sa afle.
   Apoi ajung acasa si imi dau seama.
   Imi dau seama ca nu o sa ii spun, ca nu o sa afle.
   Sunt doar o trista cu un zambet fals.
 

Doi rătăciţi

  Era vara. O noapte cu luna plina, cu parfum de tei, cu pahare pline si muzica ce iti aducea aminte de mare. Oameni in vacanta, oameni fericiti. Iar ei doi, singuri, neintelesi, doi rataciti, suflete pierdute. Si totusi, in colturi opuse ale canapelei. Evident, singuraticii sunt singuri chiar si pe canapea.
   Ma mai duceam sa stau de vorba si cu cei doi, sa ii intreb de ce sunt abatuti. Ea suferea dupa un El, el suferea dupa o Ea. Povesti diferite, aceeasi stare. Le-am intins pahare, am ciocnit cu ei, le-am sugerat sa uite. Singurul lucru de facut la ora aceea.
  Orele au trecut, zambetele din jur erau din ce in ce mai largi, muzica din ce in ce mai tare, paharele-goale. Lumea dansa, eu printre ei. Mi-am adus aminte de ceva si brusc am intors privirea spre canapea.

  Care din ei a parcurs ultima, infima fractiune dintre buzele lor, probabil nu vor stii niciodata, fiindca in acele secunde nici nu mai conta: cei doi neintelesi nu mai erau singuri. Erau in sfarsit aproape: amandoi la fel de aproape de noaptea aceea si la fel de departe de restul oamenilor, de restul problemelor. Trupurile lor incepeau sa se cunoasca, mangaierile le stingeau dorul, sarutarile ii linisteau. Suflete regasite, reinviate, aprinse. Inimi zvacnind, frici alungate. Siguranta.

   Cum de tocmai ei, din toate persoanele? se intrebau toti. Dar cei doi nu mai simteau in acel moment nimic altceva, decat focul- sufletele incinse, caldura verii.
   Eu zambeam. Se salvau reciproc, ii vedeam eroi.
   Ratacitii gasind drumul, eroi fara griji. Abia acum erau in vacanta. Fericiti si in vacanta.
   Ce frumos e vara.

  

Ploi de vara

Afara ploua, ploua tare si se apleaca copacii. Ploua la fel de tare cum mi se zbat gandurile intre tample, din toate directiile. La fel de tare cum se izbesc necazurile de om, cum zbiara toata lumea nebuna pe strazi, in scoli, in case.
 Vreau sa tune si sa fulgere, vreau sa cada tot, pana la ultimul strop, vreau sa sece norii si sa se umple aleile, pana cand mi se ineaca amarul, pana cand lumea nu mai tipa.
 Pana imi golesc sufletul si se lumineaza cerul.



Iar apoi...apoi sa vina vara.