Unde vom dormi in șase luni?

Hai sa stabilim de acum unde vom dormi in 6 luni si ce priveliste vom avea de la balcon. 

Sa iti iei deja concediu, sa rezerv deja bilete.

Sa fim din nou turisti. Fara harti, fara program. 

Tu un romantic, eu o nebuna.

Sa fugim iar dupa trenuri, sa intram pe gratis la muzeu. Sa-ti spun despre Van Gogh, sa te miri ca n-am vazut StarWars. Si celelalte 99 filme preferate ale tale.

 Sa imi explici politica tarii tale, sa iti povestesc istoria alei mele. 

Sa imi spui de ai tai, chiar daca te doare. Sa iti spun de ai mei, chiar daca ma doare, la fel de tare.

Sa imi spui ca sunt frumoasa, sa-ti zambesc un "te ador".

Sa te vad cand deschid ochii, sa te mai privesc cum dormi.

Sa te vad de fapt, macar o data, chiar si peste 6 luni. 

Hai sa stabilim de acum, mai vorbim in 6 luni?

Sa iti iei deja concediu, sa rezerv deja bilete.

Are rost sa intreb? Ma mai placi in 6 luni?

Are rost sa sper, zi dupa zi, ca o sa te mai vad vreodata, am tupeu sa intreb de vacanta sau o par...putin... disperata? 

Nu te mai intreb.

Nu mai vreau.

Nu mai sper.

Decat putin, putin de tot, ca poate ma intrebi tu.

"Unde vom dormi in 6 luni?"

sau macar

"Te voi mai vedea vreodata?"

Criza de la 19 ani

De ce la 19 ani imi dictati sa fiu adult? Sa imi aleg cariera, sa merg la facultate, sa incep munca. Sa sfarsesc copilaria. De ce ma grabiti, de ce ganditi cu 10 pasi inainte, de ce nu luati o pauza? De ce nu luam cu totii o pauza? Sa plecam, sa fugim de orasul gri, sa alergam cat ne tin picioarele, sa strigam, sa ne cautam, sa ne gasim?
Cum se presupune ca ma pot gasi, blocata de 12 ani intr-un sistem educational stupid, care nu ajuta pe nimeni? Cum se presupune ca dupa 4 ani de liceu in care esti fortat sa iei note bune si la aia si la aia si la celelalte doua, si la inca 3, cum presupun ei ca la nici 3 luni dupa ce ai pus sfarsit acelui stres imens, esti gata sa incepi un nou stres, pentru cel putin 4 ani? Si cand scapi si de stresul asta, il incepi pe cel adevarat, acela de 8 ore pe zi la birou, in costum gri si pantofi incomozi.
Dar eu cand?
Mie ce?
Pe mine cum?
   Cum a ajuns societatea sa iti dicteze viata si viteza cu care trece pe langa tine? Si de fapt, cand a ajuns viteza aia atat de ingrozitor de mare?
   Cine sunteti voi, voi implinitilor, voi inteleptilor, sa imi spuneti mie ca din toamna incep sa fiu adult? Poate ca nu vreau. Poate mai am nevoie de o iarna, o primavara si o vara sa colind lumea, marile, oceanele, pana sa decid Eu ca sunt gata sa fiu adult. Imi reduce asta in vreun fel intelectul sau respectul cu care ma privesc alti oameni? Si daca da, de ce? Cand nu iti doresti altceva decat sa descoperi,sa cunosti, sa vezi locuri, culturi, oameni, cum ai putea fi judecat negativ in vreun fel?
   Si cu toate astea, tot o faceti.
   E amuzant cum fiecare coleg al meu de facultate e cu cel putin 2 ani mai in varsta decat mine. De ce asta? Ce au facut cu acei 2 ani? Vera a lucrat intr-un bar in Paris. Anna s-a plimbat prin Miami si New York. Naomi a lucrat cu copii in Thailanda, Luca a vizitat Australia.

  Iar eu...eu am dat Bacul. Si m-am plimbat putin prin Constanta, Predeal...

Si deodata ma trezesc in luna decembrie cu zeci de proiecte de terminat si din ce in ce mai putin timp, si ma panichez, ma blochez, ma sperii, cum s-a ajuns la asta? Eu unde m-am pierdut?
 Unde mi-am pus costumul de baie, harta Barcelonei, pasaportul, biletele? De ce nu sunt pe birou, grabindu-ma pentru ca in 3 ore imi pleaca avionul?
Unde mi-e tineretea?
Unde sunt eu?




La birou, imi fac tema pentru maine.

Cand nu stii cum sa o dai

   "Cristina, poti sa vii putin, te rog?"
    Cristina, la mine de ce nu vii, te rog.
    De ce nu ma ajuti tocmai azi? Nu vrei sa iti explic? De ce nu fac aia, sau aia, nu vrei sa ma explic?
 
    M-a intrebat de ea. Evident, o zi-doua nu mai pot functiona cum trebuie. "Ce urat e afara" am raspuns, uitandu-ma pe geam. Uitandu-ma la orice, numai la ochii lui nu. Mi-ar fi vazut inima, as fi fost franta. Au trecut trei ani si inca mi se pune un nod in gat cand cineva dechide subiectul. Trei ani si tot ce pot sa zic e "ce urat e afara". Uneori as vrea sa vorbesc. Vreau,dar nu pot. Simt ca orice as spune de ea  ii va denigra imaginea, o va banaliza, va deveni o simpla poveste. S-ar cobori la nivelul nostru de muritori, de prosti.
   Uneori o urasc pentru asta. Ma urasc pe mine ca nu pot trece de bariera ea-restul. Il urasc pe el ca pune intrebari stupide. In acelasi timp totusi vreau sa ma intrebe. Vreau sa caute, sa ma descoasa. Vreau sa afle.
   Apoi ajung acasa si imi dau seama.
   Imi dau seama ca nu o sa ii spun, ca nu o sa afle.
   Sunt doar o trista cu un zambet fals.
 

Doi rătăciţi

  Era vara. O noapte cu luna plina, cu parfum de tei, cu pahare pline si muzica ce iti aducea aminte de mare. Oameni in vacanta, oameni fericiti. Iar ei doi, singuri, neintelesi, doi rataciti, suflete pierdute. Si totusi, in colturi opuse ale canapelei. Evident, singuraticii sunt singuri chiar si pe canapea.
   Ma mai duceam sa stau de vorba si cu cei doi, sa ii intreb de ce sunt abatuti. Ea suferea dupa un El, el suferea dupa o Ea. Povesti diferite, aceeasi stare. Le-am intins pahare, am ciocnit cu ei, le-am sugerat sa uite. Singurul lucru de facut la ora aceea.
  Orele au trecut, zambetele din jur erau din ce in ce mai largi, muzica din ce in ce mai tare, paharele-goale. Lumea dansa, eu printre ei. Mi-am adus aminte de ceva si brusc am intors privirea spre canapea.

  Care din ei a parcurs ultima, infima fractiune dintre buzele lor, probabil nu vor stii niciodata, fiindca in acele secunde nici nu mai conta: cei doi neintelesi nu mai erau singuri. Erau in sfarsit aproape: amandoi la fel de aproape de noaptea aceea si la fel de departe de restul oamenilor, de restul problemelor. Trupurile lor incepeau sa se cunoasca, mangaierile le stingeau dorul, sarutarile ii linisteau. Suflete regasite, reinviate, aprinse. Inimi zvacnind, frici alungate. Siguranta.

   Cum de tocmai ei, din toate persoanele? se intrebau toti. Dar cei doi nu mai simteau in acel moment nimic altceva, decat focul- sufletele incinse, caldura verii.
   Eu zambeam. Se salvau reciproc, ii vedeam eroi.
   Ratacitii gasind drumul, eroi fara griji. Abia acum erau in vacanta. Fericiti si in vacanta.
   Ce frumos e vara.

  

Ploi de vara

Afara ploua, ploua tare si se apleaca copacii. Ploua la fel de tare cum mi se zbat gandurile intre tample, din toate directiile. La fel de tare cum se izbesc necazurile de om, cum zbiara toata lumea nebuna pe strazi, in scoli, in case.
 Vreau sa tune si sa fulgere, vreau sa cada tot, pana la ultimul strop, vreau sa sece norii si sa se umple aleile, pana cand mi se ineaca amarul, pana cand lumea nu mai tipa.
 Pana imi golesc sufletul si se lumineaza cerul.



Iar apoi...apoi sa vina vara.

Mica hoaţă

 

Azi, plimbandu-ma si eu ca intr-o zi normala de marti, prin magazine, am observat doua fete trecand pe langa mine cu zambetul pe buze si cu ochii stralucind. Una din ele, i-as fi dat vreo 14 ani, ii zicea celeilalte razand "tu m-ai provocat", uitandu-se mandra la degetele ei. Cealalta intorcea capul destul de agitata spre magazinul din care iesisera, facand semne sa grabeasca pasul. Pe degetele ranjitoarei am vazut stralucind un inel foarte frumos. Aparent, tipa tocmai il furase. Il furase si nu se putea opri din ras.
 
    Sincer, si pe mine m-a facut sa zambesc aceasta situatie. Doza de adrenalina pe care micuta tocmai o primise era probabil mai multa decat in ultimele 3 luni adunate. Poate nici nu ii placea inelul in sine, insa senzatia in sine o topise. Era clar ca asta a fost singurul motiv pentru care l-a luat. Si ca sa ii dovedeasca prietenei ei ca e in stare, bineinteles.
    Tuturor ne place sa ne mai incercam si latura rea din cand in cand. Intr-adevar, cand te folosesti de ea te intrebi "de ce nu am mai facut asta pana acum?", iar singurul raspuns plauzibil e...na, politia. Pentru unii si constiinta.

   Mai tarziu, in metrou, am revazut hoata. Acum nu mai zambea. Poate ii parea totusi rau. Sau poate simtea o anuminta degradare in persoana ei, o scarba.

   Sau, poate pur si simplu ar fi vrut un inel mai frumos.

   La urmatoarea statie deja il daduse jos.

Patetic si bolnavicios

Imi spui ca ai innebunit, ca nu te mai gasesti- ai renuntat de mult sa te mai cauti. Te plangi ca ai obosit, dar parca intentionat uiti sa respiri. Simti ca te ineci si totusi salvarea e chiar langa tine; nici nu obosesti sa intorci privirea. Pe cine crezi ca pacalesti?
    Te-am observat, stiu cine esti: o victima, cel putin asta iti place sa crezi. Copilas rasfatat, speram sa fi crescut. Inca fan al dramelor si dependent de mila celorlalti; revino-ti te rog, ma obosesti.
Spui ca meriti mai mult si astepti pana si premii- premii sunt, dar au si ele termen de garantie. Cat crezi ca mai asteapta? Ah, am uitat. Tu esti in alta liga, vrei totul sau nimic.
   Jur, nu incetezi sa ma amuzi.